După abdicarea forţată, Alexandru Ioan Cuza își va duce tot restul vieţii în afara graniţelor ţării. Începând cu aprilie 1866, va locui la Paris şi îşi va schimba numele în Alexandru Adam. Din septembrie 1867 se va muta la Oberdöbling lângă Viena. Din cauza faptului că se va îmbolnăvi şi la prescripția medicului, se va muta în italia, începând cu data de 21 mai 1870, vânzând casa din Oberdöbling.
La un an după plecare, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce în ţară pentru a-şi rezolva unele probleme legate de posesiuni, dorinţă materializată printr-o scrisoare pe care o va trimite noului domn Carol I:
“Principe,
Graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să rezolv diversele afaceri a căror situaţie interesează în mod special averea mea personală. Pe de altă parte, eu sânt obligat să apar într-un proces în care este amestecat şi numele meu şi care solicit prezenţa mea indinspensabilă în ţară. Din cauza acestor probleme, am intenţia să mă reîntorc cât de curând în Moldova, la moşia mea Ruginoasa (…)
Referitor la această problemă, Principe, permiteţi-mi să vă spun toate gândurile mele, ca să previn toate interpretările care ar putea să fie date reîntoarceri mele în Moldova. Este o datorie impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean, fie ca principe domnitor.
În 1857, în divanul Ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputaţi care am exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu Muntenia (…)
Mai târziu, în 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat dubla coroană a României. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi în mod solemn, că voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei poporului roman.
Fiecare ştie în România, că nu am ezitat deloc să formez acest angajament într-o scrisoare adresată imediat a doua zi după alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile mele nu au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept o perioadă mai propice. Cel puţin, sunt fericit că eu am reuşit să realizez Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pământurile sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor închinate, să dau tuturor românilor, fără excepţie, dreptul electoral, de care o imensă majoritate a naţiunii era în mod injust lipsită, punând bazele unei egalităţi civile şi politice etc., în sfârşit, să realizez în fapt, aproape toate dorinţele Divanului Ad-hoc, din 1857 (…).
Două luni mai târziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit românilor promisiunile din 1859: oricine ar fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu voi fi întotdeuna cu ţara pentru ţară, fără alt mobil decât voinţa naţională şi marile interese ale României. Vreu să fie bine înţeles că niciodată persoana mea nu va fi un obstacol în calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu am contribuit. În Alexandru Ion I „Principele României”, românii vor găsi întotdeuna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe în Moldova, declară în mod oficial Puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi neclintită a voinţei naţionale în scopul Unirii, dar acceptă numai ca un „păstrător sacru” (…).
Revenind ca simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele.
Paris, 16 aprilie 1867
Prinţ Al. I Cuza“[1]
Carol I îi va răspunde următoarele:
“Prinţul meu,
Am primit scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate egală celei a dumneavoastră.
Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii, sînt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai interesului personal şi că prin prezenţa voastră aici, ţara câştigă în plus un bun cetăţean. Cu acest gând am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştrii.
Consiliul a considerat, Prinţul meu, că, după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atât de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţară!
Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi şederea dumneavoastră în străinătate.
Sînt încredinţat, dealtfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la, idea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual.
Vă rog, Prinţul meu, să credeţi în sentimentele mele şi în marea consideraţie ce v-o port.
Devotatul dumneavoastră,
Carol I
Cotroceni, 14 iunie 1867″[2]
Agitaţia din Viena, un oraş prea zgomotos pentru fostul domn, îl va face să se strămute la Florenţa, un oraş mult mai liniştit și mai pe gustul lui Cuza. După cum doamna Elena Cuza avea să noteze, Cuza cumpărase o vilă lângă Poarta Romană care ulterior a purtat numele de Vilino Cuza. De la noua reşedinţă Cuza a întreprins călătorii la Paris şi Reichenhall. În tot acest timp Cuza a fost deziluzionat și cu starea de sănătate din ce în ce mai rea, plămânii săi deveninnd din ce în ce mai șubrezi. Cuza şi doamna Elena vor merge în stațiunea balneară Hale, care se găsea în Austria, apoi la Viena. De aici, va poposi din nou la Reichenhall din cauza reumatismului de care suferea doamna Elena, iar în iarna anului 1871 cei doi se vor întoarce la Florenţa. În toată această perioadă Cuza va purta o corespondenţă prin scrisori cu Petre Grădişteanu.[3] La data de 25 ianuarie 1873 Alexandru Ioan Cuza va scrie împărătesei Eugenia[4], exprimându-şi regretul pentru moartea împăratului Franţei Napoleon al III-lea în care împărtăşea, de asemenea, recunoştinţa pentru susținerea cauzei Unirii a defunctului ei soţ. Încet, încet, pentru Cuza va începe o perioadă de împăcare cu sine, dar şi cu cei din jur. În mai 1873 se va muta în localitatea Heid în apropierea Heidelbergului. Un eveniment nefericit face ca acesta să se îmbolnăvească, iar situaţia va fi agravată şi de faptul că fostul domn suferea de astm. Boala se va agrava se pare și din cauza prescripţiilor greşite ale medicului, care va fi schimbat ulterior, iar pe data de 15 mai 1873 ora unu şi jumătate noaptea Alexandru Ioan Cuza va trece la cele veşnice. Înainte să îşi dea obştescu duh avea să rostească: „Să dea Dumnezeu să-i fie țării mai bine fără mine decât cu mine. Vă iert pe toți, domnilor! Trăiască România!”
Trupul îi va fi îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg, iar pe 27 mai sicriul cu trupul neînsufleţit va ajunge în ţară. Trecând prin Cernăuţi, un corp de soldaţi austrieci a prezentat onorul şi a depus o coroană de flori. În gara din Suceava (Iţicani) îl aștepta o mulţime de oameni, printre care peste 100 de personalităţi. Dimitrie Gusti va da citire unui discurs, iar preotul Vladimir Suhopan face o scurtă slujbă.
La Vereşti vor veni oameni de prin tot Botoşaniul, care vor urma sicriul spre Ruginoasa. Pe drum s-au alăturat oameni din Paşcani, Liteni şi Dolhasca. În momentul ajungerii în gara din Ruginoasa o mulţime de oameni era prezentă. Elena Cuza va fi însoţită de Vasile Alecsandri și Costache Negri, care erau înconjuraţi de o mare muţime de studenţi de la Universitatea din Iaşi. Regimentul 5 de Infanterie va intona Marşul Funebru, în fruntea acestuia aflându-se Ion. Em. Florescu, un foarte bun prieten al lui Cuza. Au fost trase 21 de salve de tun, iar sicriul a fost depus într-un cort în curtea bisericii din Ruginoasa. Lângă coșciug s-au aflat permanent Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Costache Negri, Iacob Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, toți apropiaţi ai fostului domn. În curtea bisericii s-a construit o tribună unde s-au cițit discursuri şi necroloage. Aici, Mihail Kogălniceanu va rosti celebra frază care va rămâne în istorie, cea care caracterizează atât de bine sfârşitul lui Cuza: ”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”. Peste sicriu a fost pus tricolorul și monogramele fostului domn, iar alături, cartea de condoleanţe unde se poate vedea printe altele semnătura lui Kogălniceanu. Această carte este depusă actualmente la muzeul militar “Regele Ferdinand”. În anul 1907 osemintele au fost puse într-o cutie de argint, iar din 1946 rămăşițele au fost mutate la Curtea de Argeş, iar apoi la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
________
[1] Eugen Teodoru, Din scrinurile regilor, Editura Junimea, Bucureşti, 1979, p. 151.
[2] Ibidem, p. 152.
[3] Petru Grădișteanu (1839 – 1921) a fost scriitor și politician român care a devenit membru de onoare al Academiei Române în anul 1883. Ca om politic din partea partidului liberal a avut iniţiativa câtorva priecte de lege, cum ar fi organizarea și administrarea teatrelor, adoptată în 1877. De asemenea, a fost președintele Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.
[4] Eugénie de Montijo (1826 – 1920) cu numele inițial de Doña Maria Eugenia Ignatia Augustina Palafox de Guzman Portocarrero-Kirkpatrick, contesă de Teba, a fost ultima împărăteasă a Franței din 1853 până în 1871, fiind căsătorită cu împăratul Napoleon al III-lea.
