Se spune că  primul “ţăruş al cunoaşterii” a fost înfipt în mitologie.  Fiecare mit, legendă, tradiţie populară, este clădită pe un fond real. La baza lor stau întotdeauna  fapte şi evenimente pe care oamenii în dorinţa lor de a le imprima în conştiinţa semenilor pentru eternitale  le-au  dat o altă dimensiune.  Aşa  stau lucurile şi în cadrul lui Radu Negru Vodă, devenit prin aportul contemporanilor şi amplificarea urmaşilor, un personaj de legendă datorită faptelor de vitejie şi deciziilor luate, decizii care au stat la formarea statului valah.  De unde izvorăşte “adjectivul”  Negru  şi ce însemnătate are pentru poporul român vom afla în continuare, intrând într-o incursiune a mitologiei şi istoriei  româneşti antice  şi medievale. De asemenea, vom face o scurtă trecere în revistă a legendelor în care apare “descălecătorul”, legende ce vor fi prezentate în capitolele următoare.

Un mit fundamental al poporului  român unde apare şi semnificaţia cuvântului “negru” este reprezentat de “mioriţa”. Această creaţie  contopeşte elementele eterogene care se găsesc în literatură, dans, muzică, mitologie şi reprezintă mitul spiritualităţii româneşti. De asemenea, din această creaţie se reflectă şi continuitatea acestui popor: prin moartea sa, ciobănaşul nu dispare, ci se contopeşte cu macrocosmosul (cu fiinţa eternă a naturii). Una dintre  multele caracteristici pe care le are “mioriţa” este culoarea ei, nefiind o oaie normală, ci  este “bârsană” sau “laie, laie Bucălaie”. În dicționarul explicativ   al limbii române, adjectivul “lai”  (laie) înseamnă  negru (dacă este să ne referim strict la culoarea lânii mioarei). Această culoare nu este aleasă întâmplător, ea se regăseşte în istoria şi mitologia românească de câteva mii de ani,  fiind  un element  cu  caracter distinctiv atribuit atât conducătorilor, cât şi spaţiului carpato – danubiano – pontic.  După cum vom vedea, el  însoţeşte continuu toată istoria daco – vlaho – române.

            Nicolae Densuşianu în monumentala sa opera ”Dacia Preistorică” ne vorbeşte despre pelasgii hiperboreeni (strămoşii dacilor), demonstrând că există o legătură specială între ei şi “pământul cel negru” din care s-au născut. Această legătură  între om şi “izvorul naşterii” este subliniată de culoarea pământului (culoarea neagră). De aceea “negru” sau “neagră” are însemnătate de origine, apartenență, “loc de baştină”. Extrapolând puţin, cel care are patronimul de “Negru” poate  fi considerat cel care este stăpân sau care are drepturi, deoarece el este cel care este primul  de pe acele  meleaguri sau moştenitorul de drept al înaintaşilor săi.

Despre Pelasg, întemeietorul imperiului Pelasg, mitologia greacă ne spune că atunci când a venit prima oară pe pământul Eladei, a găsit aici o populaţie rară şi sălbatică, risipită prin păduri şi munţi, care trăia în peşteri  fără societate, legi, religie şi fără cunoştinţele utile. Pelasg  este descris ca un om care se distingea prin frumuseţe, măreţie, putere şi îi întrecea pe toţi în înţelepciune. El este cel care i-a învăţat pe oameni să construiască colibe, să se ferească de frig, ploaie şi căldură, i-a învăţat să îşi facă haine din piele, să “nu mai mănânce tot feliul de ghindă, ci numai ghindă de fag”. Poetul epic grec Asius scrie despre Pelasg că s-a născut din pământul cel negru, pe culmile cele mai înalte ale munţilor ca să fie “începătoriul geniului muritoriu”[1]. Despre locul naşterii, “pământul cel negru”, este clar că el nu se afla pe teritoriul actualei Grecii şi nu poate fi localizat decât în munţii Carpaţi de pe actualul teritoriu al României. Un alt element definitoriu este legat de ”fag”, care nu se găseşte  în zona Greciei şi este specific meleagurilor noastre. De asemenea, mai trebuie menționat faptul că “negru” se referă  la fertilitatea pâmântului (se cunoaște că cea mai dezvoltată fertilitate a pământului din zona Europei se găseşte la noi în ţară, un motiv ar fi acela că avem toate cele patru anotimpuri, iar  ciclul nașterii şi renaşterii florei este unul complet, ducând la îngrăşarea solului). Ca atare, primul conducător al pelasgilor şi legiuitor al grecilor este născut în ţara cu pământul negru. De aici înţelegem că locuitorii din teritoriul unde s-au născut pelsagii se numeau negri (LAI – vom vedeam pe parcursul acestei scrieri), iar ţara se numea “neagră” datorită fertilităţii şi bogăţiei solului. Din această caracteristică derivă şi celelalte menţionate mai sus (apartenenţă, origine, loc de baştină – ele fiind caracteristice doar locuitorilor spațiului carpato – danubiano – pontic). Un alt argument legat de faptul că ”primul legiuitor” era născut pe aceste meleaguri ne este arătat de faptul că urmaşii lui, după cum ne este arătat de tradiţiile pre-homerice, erau de statură înaltă, cu părul blond şi ochii albaştri[2], lucru care coincide perfect cu descrierea care este făcută dacilor de către istoricii antici.

Trecând de la pelasgii hiperboreeni la urmaşii acestora și anume la daci,  prima menţionare a patronimului “Negru” ne apare în timpul înţeleptului Anacharsis.  Tatăl acestuia avea numele şi făcea şi parte din familia “Niuru” (Negru).  De la Herodot (care trăieşte cu 1oo de ani în urma lui Anacharsis) aflăm că pe bunicul lui Anacharsis îl chema Lycos (Lupul), iar ca străbun îl avea pe Spargapithes care nu este nimeni altul decăt regele agatârşilor din Dacia. Fratele lui Anacharsis,  Caduias (sau Saulios), devine rege al sciţilor, iar nepotul acestuia, Idanthyrsus, conducător al sciţilor în timpul campaniei lui Darius al lui Hystaspe. (ceea ce este interesant este reprezentat de faptul că în Ţara Făgăraşului există vechi familii româneşti ce poartă numele de Negru <Gnuru> şi Cadui <Cadiuas>!!!).

Despre numele strămoşilor noştri cunoaştem că grecii le spuneau geţi, iar romanii îi numeau daci. Despre cum îşi spuneau ei cu adevărat, avem unele informaţii care ne duc în altă direcţie. Într-un catalog publicat de Vasile Pârvan în anul 1923 (Histria VII. Inscripţii găsite în 1916, 1921 şi 1923) este notată o inscripţie găsită pe o piatră funerară “Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru a-l saluta pe Împăratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus, dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei, din partea Primarului Aurelio Fortunato și Aelio Herculano, același și Cornelius….”[3]. A se reţine din această inscripţie “cetăţenii Romei şi LAI”.

Gheorghe Popa-Lisseanu (1866-1945) va întâlni și el la rândul său, termenul de “lai” pe una din tripticele de la Roșia Montană. În lucrarea sa, ”Romanica, studii istorice, filologice și archeologice”, în capitolul ”Tăblițe cerate descoperite în Transilvania”, este prezentat textul uneia dintre triptice (no.7) datată în anul 163 d.Hr., care începe cu textul: “ Laeli et [Pa]store “. Din păcate, excepționalul cercetător în ale istoriei nu se va apleca asupra înțelegerii acestui termen atât de remarcabil pentru istoria noastră.[4]

O altă inscripție similară cu cele două, va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi, lângă Constanța: „I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e, ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator… ii Au(gustorum) per magistro(s)…”. Din păcate, fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate, fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la Histria este datată în anul 237, piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine carpică care a domnit între anii 235-238.[5]  Dovezile expuse mai sus ne dau dreptul să credem faptul că, strămoşilor noştri li se mai spunea şi Lai, adică negri (negru de la culoarea pământului roditor).

            Trecând de la antichitate la evul mediu,  putem aminti un fapt la care putem reflecta.  Ȋn comuna Pojorta (care îşi are începuturile undeva în secolul XIII  în zona Ţării Făgăraşului de unde a descălecat Radu Negru Vodă)  se găsesc urmaşii unei  familii  din care a făcut parte probabil Negru Vodă.  În anul 1862 în această comună existau  28 de boieri, “capi de familie” ce purtau numele de “Negra”.[6]

Tot în aceeaşi perioadă de timp, denumirea  de “Negru” atribuită valahilor este întâlnită şi în lucrările eruditului folclorist rus, Pyotr Alexeyevich Bessonov (1828-1898).  Acesta publică în anul 1855 o colecţie de balade culese de pe teritoriul Bulgariei (Bolgarskiya Pyesni),  iar în anul 1857  o culegere de cântece populare sârbești (Lazarica). Lucrările în speţă, pe lângă creaţiile populare, cuprind un vast studiu despre  “eposul serb şi bulgar în raportul reciproc istoric şi topografic„. Bessonov urmăreşte printre altele,  în aceste lucrări, “rolul românilor între eroii slavi meridionali şi totodată antagonismul între ambele neamuri”. Autorul rus, neavând nici o informaţie despre Radu Negru Vodă, despre vreun urmaş al acestuia sau despre scrierile lui Miron Costin, ale lui Dimitrie Cantemir sau cronicile interne româneşti, descoperă singur în versurile populare că sârbii şi bulgarii îi numeau pe duşmanii lor români până în anul 1500, Negrii.[7]

O însemnătate puternică a patronimului Negru ne este dată de cronicile străine şi în speţă de cele veneţiene în jurul anului 1300.  Aceştia îi numesc pe valahii dintre Rutenia şi Tisa, precum şi pe cei din viitorul spaţiu al Valahiei (locuitori din nord – dunărenii) “Colonia Nigrorum Romanorum”[8] . O “exprimare” mai aproape de adevărul istoric şi mai frumoasă nici că se putea da. Pseudonimul “colonie” este trecut în amintirea înaintaşilor romani ce au statornicit pe teritoriul Daciei în urma războaielor daco-romane, iar termenul de ”negru” sugerează clar denumirea băștinaşilor daci.

Mergând pe firul istoric un urmaş al lui Radu Negru Vodă, (dinastia Basarabilor) care domneşte în Valahia (1473, 1474, ianuarie 1475 – octombrie 1476, decembrie 1476 – noiembrie 1477) poartă numele de Laiotă Basarab cel Bătrân, adică Basarab cel Negru si Bătrân. La anul 1544 un alt urmaş al lui Radu Negru Vodă (şi probabil strănepot al lui Laiotă Basarab cel Bătrân) ajunge pentru scurt timp pe tronul Munteniei, el intitulându-se Laiotă Basarab din Caransebeş.

Puţin mai târziu, în epoca Iluminismului,  Miron Costin ne spune  că toţi muntenii sunt negricioşi la față în comparaţie cu moldovenii şi consideră că de aici numele celui care a întemeiat statul Valah este Negru. Totuşi afirmaţia cronicarului moldovean este parţial corectă, căci nu doar muntenii erau numiţi negri.  Turcii numeau Ţara Românească “Kara Iflak”, iar Moldova se găseşte în înscrisurile otomane cu denumirea de “Kara Bogdania” (după cum am văzut în capitolul I din partea a doua a lucrării noastre, “Kara” poate avea însemnătatea de negru, negricios, întunecat, etc.). Ca atare şi unii şi alții erau numiți negrii. Epitetul fiind comun,  este clar că el îi încadrează pe toţi locuitorii arealului carpato – danubiano – pontic.

Revenind la exponentul principal al lucrării noastre, putem observa că numele lui are o profundă rezonanţă în istoria şi mitologia acestui popor. Cu siguranţă nu poate fi vorba de simplă coincidenţă, pentru că a fi “negru” după cum remarca şi Pyotr Alexeyevich Bessonov,  însemna a fi valah – român locuitor al spaţiului carpato – danubiano – pontic.  Există  ipoteza că “Negru” este o simplă poreclă sau o sintagmă a mitizării numelui celui care a înfiinţat statul valah, sintagmă atribuită lui Basarab cel Mare sau chiar și urmașilor săi: Nicolae Alexandru sau Radu I.  Ipoteza unei  porecle nu poate fi exclusă definitiv, dar poate fi luată ca un patronim primordial atribuit lui Radu sau poate al unui înaintaş al lui şi transmis pe filiaţie de rudenie datorită apartenenţei sale. I s-a spus şi “Negru” datorită faptului că se trăgea de pe teritoriul unde locuiau “VLAHII – negrii”, adică românii. Ulterior această poreclă s-a schimbat în nume şi chiar renume.  Câţi locuitori ai acestei ţări nu se numesc Roman?  Clar că numele vine de la faptul că sunt locuitori ai României. De asemenea, cunoaştem că în istoria poporului nostru au mai existat conducători care  purtau două nume: Nicolae Pătraşcu, Alexandru al II-lea Mircea, Alexandru Aldea, etc. De-a lungul timpului au mai apărut şi alte teorii în ceea ce priveşte rezonanţa numelui: că ar avea legătură cu acei cavaleri teutoni, că s-ar trage de la culoarea pielii sau că Radu Negru ar fi de origine cumană (teorie care are legatură tot cu nuanţa tenului).

Dacă dovezile istorice, arheologice şi heraldice care să ateste existenţa lui Radu Negru Vodă au fost  prezentate în celelalte părţi ale lucrării nostre, în această secţiune îl vom descoperi pe Radu Negru Vodă legendarul.  Prezentarea  tuturor  legendelor  existente este un demers aproape imposibil, de aceea ne-am rezumat însă a prezenta tradiţii găsite pe un areal  cât mai mare al ţării noastre: Sibiu, Braşov, Argeş şi Buzău. Se va putea observa în legendele expuse că baza subiectului este legată de luptele celui care a descălecat din Ţara Făgăraşului şi a întemeiat Valahia cu tătarii şi ungurii. După cum am menţionat la începutul acestui capitol, fiecare mit sau legendă are în spate un sâmbure de adevăr. În cazul de faţă “sâmburele de adevăr”  este regăsit în istorie  în două surse extrem de importante :

• Cronica lui Nicodim – unde se vorbeşte de incursiunile lui Radu Negru Vodă în anul 1285 în teritoriul Ţării Româneşti (viitorul stat) alături de armatele maghiare într-o campanie de pedepsire şi alungare a tătarilor.
• Cronicile maghiare – unde se vorbeşte despre năvălirea tătarilor  în Ungaria şi Transilvania.  Pe drumul de întoarcere, românii aliaţi cu saşii și secuii, i-au atacat pe tătari înfrângându-i.

Cele două surse redau practic acelaşi eveniment sau îl “compun”. După incursiunea tătarilor în Transilvania şi Ungaria, pe drumul de întoarcere,  aceştia au fost atacaţi de trupe aliate, trupe în care se găsea şi Radu Negru Vodă, fiind chiar comandant de oşti.

Excluzând  partea de “sâmbure istoric”, elementele “fantastice” din legende nu sunt decât rodul  admiraţiei oamenilor de pe meleagurile ardelene şi muntene  de la acea vreme încoace, oameni  ce au învăluit faptele lui Radu Negru Vodă într-o aură de erou, aură care de-a lungul timpului l-au  transformat din voievodul brav și viteaz care a construit acel aşezământ  într-un personaj  mitizat cu o încărcătură spirituală deosebită (a se vedea urmele lăsate în stâncă prin puterea rugăciunii, calul năzdrăvan pe care călărea, etc).  Înlăturarea însă, a elementelor fantastice din aceste povestiri fac ca acestea să arate ca orice alte “părţi de cronici”.

___

[1] Nicolae Densuşianu, “Dacia Preistorică”, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, Bucureşti 1913, p. 99

[2] Nicolae Densuşianu, “Dacia Preistorică”, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, Bucureşti 1913, p. 270

[3] Cornel Bîrsan, “Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie Veche”, Editura Karuna, Bistriţa 2013

[4] Cornel Bîrsan, “Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie Veche”, Editura Karuna, Bistriţa 2013

[5] Cornel Bîrsan, “Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie Veche”, Editura Karuna, Bistriţa 2013

[6] Nicolae Densuşianu, “Dacia Preistorică”, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, Bucureşti 1913 , pag 299

[7] Bogdan Petriceicu-Haşdeu, ”Negru Vodă, un secol şi jumătate din începuturile Statului Ţerei Românesci, <1230-1380>”, Stabilamentul Grafic I.V Socecu, București, 1898, p. 23

[8] La colonia dellia Romanii Negri  che dicono Valacchi<RRH, t. XVIII, 1979, nr4, P. 673>

—

Fragment din lucrarea  “ “Radu Negru Vodă”, Colecţia CENTENARUL MARII UNIRI”, Editura Librex, Bucureşti, 2018 (Alături de Cornel Bârsan) disponibilă pentru comandă aici : https://www.librex.ro/istoria-romanilor/radu-negru-voda-colectia-centenarul-marii-uniri.html