Întemeierea Țării Românești (1290-1315)

Cunoscând ținuturile muntene încă de pe vremea campaniei militare din 1285, în Muntenia și anii ulteriori, Negru Vodă, a trecut munții prin Valea Sincii în depresiunea Bârsei, ajungând până în depresiunea Câmpulungului. Însoțit de supușii lui cavaleri, nobili, meșteșugari, țărani de origine română, maghiară și săsească, se va așeza în imediata apropiere a Râului Târgului, în zona unde se află actuala Mănăstire Negru Vodă, unde își va stabili reședința domnească.

Alegerea locului trebuie pusă și în privința existenței unei comunități locale inițiale, a unei obști sătești care-l cunoșteau pe voievodul făgărășan și care l-au primit și acceptat, voievodul făgărășan și supușii săi fiind o forță redutabilă, la acea vreme, într-un spațiu muntean tulburat de conflicte. Astfel s-au pus primele baze ale unui oraș, în rapida dezvoltare datorită extinderii comunității prin aport uman, dar și a dezvoltării economice și militare.

Trecerea Carpaților de către transilvăneni, supușii și aliații lui Radu Negru Vodă, s-a făcut în decursul unui timp  mai îndelungat (luni de zile), fiind protejați de noul atac mongol din anul 1291 asupra Transilvaniei.

Radu Negru Vodă a acceptat vasalitatea față de mongoli, în schimbul asigurării de către aceștia a protecției în cazul unui atac maghiar. Emirul Nogai întrezărea în voievodul făgărașan un aliat de încredere, urmare a nesupunerii acestuia față de coroana maghiară.

Cutezanța lui Negru Vodă, vitejia lui în luptele cu mongolii, ridicarea sa împotriva regalității maghiare, diplomația negocierii și acceptării vasalității mongole i-au determinat, pe parcursul timpului pe cnezii și voievozii munteni, dar și a acceptului comunităților locale, să-l considere pe tânărul voievod drept conducător.

            Conform obiceiului preluat din Transilvania, conducerea orașului a fost acordată unui jude, tradiție ulterioară în Campulung,  dar în acest caz prin virtutea respectării capacității organizatorice și de autoritate a persoanei, a fost investit, în anul 1290,  un greav sas, Laurențiu, care ulterior va fi cunoscut în istorie ca și Laurencius de Longo Campo. Greavul era conducătorul unei comunități săsești, funcție echivalentă cu rangul de comite, folosit de maghiari în Transilvania. Asemeni românilor  care-și pierduseră privilegiile din anul 1280 și parte din sași Transilvaniei de sud, intraseră în conflict cu clerul maghiar începând din anul 1277, declasând revolte zonale, care au dus la chiar la incendierea  Bisericii episcopale din Alba Iulia. Prezența unui conducător sas și a comunității sale, alături de Radu Negru Vodă, în condițiile stării conflictuale care existaseră în Transilvania și Ungaria, anilor 1280-1290, este pur și simplu justificată.

Greavul Laurentiu, după zece ani de slujbă în cadrul comunității, va trece la vesnice în anul 1300 la Câmpulung , fiind înmormântat în Biserica Sfântul Iacob din localitate.

Dezvoltarea orașului se va face în decursul timpului, construirea Curții Domnești, construirea caselor de locuit și a atelierelor meșteșugărești, construirea inițial a schitului Flămânda și începerea construirii bisericilor ortodoxe și catolice din localitate. Construirea unei biserici catolice trebuie văzută prin prisma comunităților maghiare și săsești care l-au însoțit pe Negru Vodă. Voievodul făgărășan trebuia să asigure supușilor săi ortodoxi și catolici, drepturi egale privind  libertatea religiei, pentru a avea susținerea necondiționată a acestora.

Existența în zonă a rezervelor mari de sare, a posibilității practicării agriculturii și creșterii animalelor, a existenței meșteșugarilor, la început mai mult sași, aveau să asigure ulterior și prin comerț prosperitatea comunității locale.

Răspunsul lui Andrei al III-lea față de afrontul provocat de Radu Negru Vodă va fi convocarea la 22 februarie 1291, la Alba Iulia, a unei adunări generale, prin care  îl  împroprietărește pe Magistrul Ugrinus, cu parte  a fostelor proprietăți ale lui Negru Vodă.

Documentul daniei lui Ugrinus este extrem de ciudat, dovedind caracterul dictatorial al regelui maghiar, Negru Vodă nu este pomenit, dar nu sunt pomeniți nici nobilii și reprezentanții obști care au participat la această adunare. Negru Vodă a fost sacrificat de către Roland Borșa, în virtutea păstrari rangului de Voievod al Transilvaniei, iar regele Andrei al III-lea „dovedise” tuturor că nu fusese implicat în regicid.

Andrei al III-lea nu a intervenit militar în Țara Românească pentru pedepsirea acțiunilor lui Negru Vodă din doua motive, amenințarea mongolă asupra Transilvaniei și Ungariei, și problemele grave legat de legitimarea domniei, cu care se va confrunta în tot timpul vieții.

În aprilie 1291, regina Neapolelui, Maria, sora lui Ladislau Cumanul, revendică coroana Ungariei pentru fiul ei Carol Martel de Anjou, iar după moartea acestuia, survenită în anul 1295, pentru nepotul său Carol Robert de Anjou. În vara anului 1291, Andrei al III-lea, intra în conflict cu ducele Albert I al Austriei, pretendent la rândul său la tronul Ungariei. Urmare unei confruntări militare, cei doi vor semna un act de pace la 26 august 1291, prin care Andrei se angajează față de Albert, să slăbească puterea clanului Kőszegi, care se implicaseră și în politica Austriei. Urmare acestui fapt, Miklós Kőszegi s-a revoltat găsindu-și si aliați, familiile Babonić și Frankopan, adepți ai reginei Neapolelui. În conflictul militar iscat, Andrei al III-lea v-a fi luat prizonier de către familia Kőszegi și obligat la plata unei mari sume de bani pentru a fi eliberat.

Până aproape de sfârsitul vieții sale, 14 ianuarie 1301, Andrei al III-lea se va confrunta cu pretendenții la tronul Ungariei. În anul 1298, situația lui Andrei se va acutiza, când o parte din nobilii și prelații maghiari vor începe să organizeze grupări pentru susținerea lui Carol Robert de Anjou.

Este posibil ca și datorită acestor evenimente, Andrei al III-lea și Radu Negru Vodă să fi cautat o cale de întelegere. Susținem acest lucru, prin virtutea faptului că până în anul 1295, a existat o diaceza catolică a Argesului condusă de un episcop. Desființare ei a fost urmare unor diferende apărute între Radu Negru Voda și clerul catolic.

Motivația deplasării spre vest a lui Negru Vodă, și a întemeierii orașului Curtea de Arges, la sfârșitul secolului al XIII-lea, trebuie înțeleasa prin mai multe aspecte.

În primul rând reputația lui Negru Vodă și creerea unui pol de putere economică și militară în zona Câmpulungului. Alianțele cu voievodatele și cnezatele învecinate au dus la o uniune a acestor formațiuni statale primare. Acceptarea ca și conducător a lui Negru Voda, se poate întelege prin prisma capacității militare a acestuia dar și a diplomației folosite în relațiile cu mongoli, fapt dovedit prin inexistența relatărilor privind invazile militare ale acestora în spațiul muntean în perioada 1290-1299.

Însă în anul 1299, situația se va schimba, apărând o nouă amenințare mongola.

După moartea lui Nogai, din anul 1299, Marele Han Toctai al Hoardei de Aur alungă pe fiul lui Nogai de la Isaccea, punându-l în locul lui pe unul din fii săi. În decursul a trei ani (1300-1303), mongolii au desființat thema bizantină din Dobrogea, au ars toate porturile de la mare și de pe Dunare, au îngrădit comerțul liber și au instaurat o noua dominație mongolă asupra Imperiului vlaho-bulgar. În fața acestei posibile amenințări, Radu Negru Voda, pentru a-și mări capacitatea militară a căutat o alianță cu voievozii și cnezii argeșeni, vâlceni și olteni. Din păcate nu avem informații despre urmașii lui Litovoi și Seneslau, precum nu avem nici despre cnezii și voievozii olteni. Dar este semnificativă constatarea din Letopisețul Cantacuzinesc, în care se spune ca toți acestia au venit și I s-au supus, cu sensul, acceptării lui ca Domn.

Mongolii nu au atacat însă Țara Românească, noul Han de la Isaccea preferând să și-l facă vasal pe Negru Vodă și aliații acestuia, dovadă că la anul 1301, mongolii împreună cu românii au atacat Transilvania. Despre acest eveniment avem informație într-o scrisoare a Papei Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) adresată regelui Boemiei, Wenceslaus al II-lea, în care se plangea că regatul Ungariei, e în ruină totală din cauza incursiunilor mongolilor, cumanilor și schismaticilor (românilor).

Atacul mongolilor aliați cu muntenii se produce imediat după moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege din familia arpadiană, la anul 1301. Nu avem cunoștiințe despre obiectul acestui atac al mongolilor aliați cu cumanii și romanii, a fost o motivație de jaf sau atacul a fost solicitat de către una din forțele implicate în succesiunea regală.

X

Moartea regelui Andrei al III-lea a generat în regatul maghiar o stare de anarhie, prin existența a trei pretendenți și a scindării magnaților maghiari în tabere diferite.  Situația s-a agravat și prin intruziunile bisericii catolice și a papilor care aveau preferințele orientate spre Venceslav al III-lea.

Cei trei pretendenți, la anul 1301, la coroana maghiară au fost, Carol Robert (n.1288-d.1342) în vârstă de 13 ani, reprezentant al casei de Anjou, Venceslav al III-lea (n.1289-d.1306), în vârstă de 12 ani, reprezentantul casei  Přemysl, și, Otto al III al Bavariei (n.1261-d.1312),în vârstă de 40 de ani, reprezentant al casei Wittelsbach.

Chiar dacă în primăvara anul 1301, Carol Robert de Anjou a fost încoronat, în mare grabă, de către Grigore Bicskei, Episcopul de Esztergom, Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) nu a aceptat această încoronare. Carol Robert s-a retras la comitatele din sud ale Ungariei sub protecția celui mai important adept al său, Ugrinus III Csáki (n.1240-d.1311). Este vorba de același Ugrinus, împroprietărit de către Andrei al III-lea cu satele Sâmbata și Făgăraș, trecut în tabară lui Carol Robert de Anjou. Vom face din nou referirea la faptul că proprietățile familiei Ugrinus erau în sudul Ungariei și că aceștia nu au avut nici o proprietate în Țara Făgărașului până la anul 1291, când prin sentința lui Andrei al III-lea, i s-au oferit cadou două moșii, pentru serviciile făcute regelui !

Rege al Ungariei va fi încoronat Venceslav al III-lea, la 27 august 1301 la Székesfehérvár (Cetatea Alba Regală) de către arhiepiscopul de Kalocsa. Între partizanii lui Venceslav și Carol Robert s-a iscat însă un război permanent, atât politic dar și militar.

În anul 1304, puternicul Voievod al Transilvaniei, Ladislau Kan care până atunci nu se amestecase în succesiunea regală, fiind ocupat cu întărirea puterii sale personale, s-a alăturat regelui Venceslav, atrăgându-și în același timp ura lui Carol Robert de Anjou.

În anul 1300, Ladislau Kan și-a stabilit capitala în cetatea Devei, de unde va putea mai bine controla Transilvania, și-i va facilita apropierea  de  Țara Românească și Serbia, cât și de nobilimea maghiară din regatul maghiar care îi erau simpatizanti. Acesta poziție îi permitea dealtfel extinderea influenței sale în Banat, și controlul sașilor din comitatul Sibiului. Voievodul și-a consolidat controlul asupra teritoriilor Hunedoarei și Hategului, si prin acordarea libertății religioase puternicilor cnezi români din zonă.

Puterea regelui Venceslav a fost doar nominală, acesta neavând nici un fel de atribuții juridice. Ungaria era condusă de către magnații și baronii maghiari, iar Transilvania, de către Ladislau Kan.

Începând din anul 1301, Ladislau Kan, începe refacerea Cetății Făgărașului, arsă în incendiul din 1290. Pe fondul anarhiei din regatul maghiar, Ladislau Kan, orientat spre consolidarea alianțelor cu cnezii și voievozii din sudul Transilvaniei, este mai mult ca sigur, că a deschis relațiile către Domnul Țării Românești, Radu Negru Voda, fapt dovedit prin evenimentele ulterioare.

Urmare a asasinarii lui Venceslav al II-lea, survenită la 12 iunie 1305, Ladislau Kan se va reorienta luându-i partea ducelui bavarez, Otto de Wittelsbach, care a reușit să-și atragă de partea lui și parte a nobilimii române în frunte cu urmașii lui Roland Borșa. Astfel că în data de 6 decembrie 1305, Otto este încoronat oficial la Alba Regală, ca rege al Ungariei.

Încoronarea acestuia însă nu a fost pe placul Casei de Habsburg, al cărui conducător Rudolf al III-lea de Habsburg  devenise urmașul  lui Venceslav al II-lea la tronul Boemiei, manifestând aceleași dorinte de încoronare și ca rege al Ungariei. În fața acestei amenințări, Otto părăsește Buda și se refugiază în anul 1307, în Transilvania, căutând sprijinul nobililor români din familiile Borșa și Chanad, și a lui Ladislau Kan, precum și cel a sașilor din cetatea Bistriței și a Sibiului. Datorita impasului în care se afla, Otto  a fost obligat, în schimbul ajutorului promis să se căsătorească cu fata lui Ladislau Kan, care ar fi sperat ca fiica lui să devină regina Ungariei.

Urmare acestui ajutor acordat de către nobili transilvăneni , papa Clement al V-lea (1305 – 1314) susținător a lui Carol Robert de Anjou, va amenința, în anul 1307, cu excomunicarea tuturor familiilor aristocratice din Transilvania și Ungaria, care rămân de partea lui Otto de Wittelsbach.

Temându-se de opoziția magnaților maghiari și a premizelor transformării Transilvaniei în câmp de bătălie, Ladislau Kan își va reconsidera părerea privind posibilitatea menținerii pe tronul Ungariei a lui Otto. Astfel el va desface căsătoria fiicei lui cu Otto, iar pe acesta îl va aresta și trimite în prizonierat la sud de Carpați, în grija lui lui Negru Vodă.

După o perioadă scurtă de timp însă Otto va fi eliberat de către Negru Vodă, asigurandu-i-se protectie pe drumul spre casă.

Rămas singur în scenă, Carol Robert v-a deveni rege al Ungariei, începând din anul 1308, fiind însă încoronat a treia oară, și cu acceptul lui Ladislau Kan, Voievodul Transilvaniei, la 27 august 1310.

X

Înființarea orașului Curtea de Arges, începută în jurul anilor 1299-1300,  a creat un a-l doilea mare pol de putere strategică și militara la sud de Carpați, pe lângă Campulung, de unde Negru Vodă cu sprijinul aliaților săi munteni, dar și cu acceptul ulterior al mongolilor, avea să înceapă procesul de unificare a cnezatelor și voievodatelor muntene. Opoziția sa în fața autorității maghiare aveau să-i confere în fața conducătorilor micilor formațiuni statale muntene, statutul de domn al unei uniuni, și ulterior al unui întreg teritorial. Radu Negru Vodă își va extinde în timpul domniei sale teritoriul până la Dunare, în sud și est, la limita graniței cu Emiratul Dobrogei. Formarea Țării Românești trebuie privită în mod diferit față de cea ce au încercat istorcii noștri să ne transmită. Trecerea lui Radu Negru Vodă la sud de Carpati ăi „Descălecatul” la Câmpulung, nu se încadrează în tipologia istorica vest-europeană sau maghiară, și a termenului de „conchista” (cucerire). Voievodul Făgărășan stigmatizat de către parte a noblilimii transilvănene și a curții regale maghiare, pe nedrept, a ales calea băjaniei pentru el și supusii și aliatii săi. Caracterul și personalitatea sa, spiritul neînduplecat împotriva autorității maghiare, aveau să-l lanseze, ulterior, în calitate de conducător al micilor formațiuni statale muntene. Cnezii și voievozii argeșeni, vâlceni, olteni și din partea de est și sud a Munteniei au constatat caracterul constructiv al voievodului făgărășan, încrezându-se în gândirea și strategia acestuia. În plus voievodul făgărășan avea un argument decisiv, nu venise să cucerească, își căutase refugiul și ocrotirea în rândul celor de același neam cu el, vorbitori de aceași limbă și practicanți ai aceleasi religii. Autoritatea sa, sprjinul aliaților și supusilor săi, acceptul cnezilor și voievozilor munteni, dar și a comunităților obștesti l-au propulsat la rangul de singur stăpânitor al Țării Românești.

Nu susținem ipoteza unui total accept, unanim al cnezilor și voievozilor munteni, posibil au existat și opoziții care au dus la conflicte militare interne, acestea rezolvându-se, ulterior, prin înțelegeri și aliante sau prin lupte armate.

După 20 ani de centralizare a sistemelor de conducere voievodale și cneziale, și a stabilirii unei curți domnești la Arges, a extinderii comunităților locale, prin întemeierea unor noi orașe si așezări, prin dezvoltarea economiei rurale, meșteșugărești și a comerțului, prin asigurarea unei forte militare responsabile în cazul unei amenințări externe, Radu Negru Vodă transformase o țară a fracțiunilor de cnezate și voievodate într-un stat independent și amenințător, ca putere militară, față de vecini.

Mongolii emiratului Issacea, acceptaseră această ridicare a Țării Românești, în virtutea existenței unui stat tampon între ei și Regatul Maghiar, și în plus a existenței unei uniuni voievodale care le putea asigura siguranța plății obligaților financiare impuse. Existența unui tratat de vasalitate între munteni și mongoli la acea vreme nu poate fi scoasă din cauză, doar că rolurile se inversaseră, de data aceasta mongolii depindeau de munteni și nu invers, devenind în scurt timp aliații acestora. În bătălia de la Posada, Basarab cel Mare a fost sprijinit de trupe mongole.

După încoronarea lui Carol Robert de Anjou, într-un regat ieșit dintr-o anarhie politică, administrativă și mai ales economică, după opt ani, regele maghiar avea să conștientizeze că pe lângă faptul că avea numeroși dușmani în rândul magnatilor maghiari, dar și a regalităților est europene, putea fi pus în situația unor posibile conflicte cu Domnitorul Țării Românești, Radu Negru Vodă, în baza vechilor acuzații aduse acestuia.

Astfel încât prin natura relațiilor lui Ladislau Kan, reconfirmat ca Voievod al Transilvaniei, de către Carol Robert de Anjou, regele maghiar va caută o  apropiere între Regatul Maghiar și Țara Românească, nou întemeiată. Relațiile dintre cei doi conducători nu au fost cele de suzeran-vasal, posibil domnitorul Țării Românești acceptând ajutorarea armata a regelui Ungariei în cazul unei amenințări externe și a deschiderii comerțului dintre cele două țări.

La nu mult timp după încoronarea sa, Carol Robert se va confrunta cu opozitia puternicului oligarh maghiar, Matei Csáki, conflicte care vor degenera într-un real război civil, cu mari pierderi umane de ambele părți, care s-a desfășurat în perioada anilor 1310-1321. Carol Robert se va confrunta de asemenea cu opoziția sârbilor conduși de regele Stefan Uroš II Milutin (1282-1321).

Pentru a-și securiza granițele sudice, Carol Robert de Anjou va ceda, și în semn de bună înțelegere, lui Negru Vodă, Banatul Severinului. Susținem acest lucru deoarece între anii 1309-1314, în registrele privitoare la Banatul Severinului nu este numit nici un nobil maghiar. Acest lucru se va repeta în anii 1330-1335, când Basarab cel Mare, în urma victoriei de la Posada, v-a ocupa Banatul Severinului, și între anii 1359-1387, când Severinul va aparține pe rând, domnitorilor Vladislav I, Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân.

De asemenea Țara Făgărașului și Țara Amlașului vor fi re-înapoiate lui Negru Vodă, urmașii acestuia, cu unele excepții, numindu-se Herțegi a celor două ținuturi românești din Transilvania.

Nu știm motivele pentru care între Ladislau Kan, Radu Negru Vodă și Carol Robert de Anjou, în anul 1314,  au intervenit divergențe grave, ducând la conflicte armate. Ladislau Kan și fii săi intra în conflict deschis cu Carol Robert de Anjou, alăturându-se nobililor care încercau diminuarea autorității regelui angevin. Chiar dacă Ladislau Kan moare în anul 1315, fii săi vor continua lupta armata împotriva lui Carol Robert, până în anul 1321, când înfrânți, în baza bunelor relații dintre tatăl lor și Negru Vodă, se vor refugia la fiul acestuia, Basarab, în Țara Românească.

Negru Voda va merge în ajutorarea lui Ladislau Kan, invadând în anul 1314 cu ajutor mongol Transilvania și Ungaria.

Nu știm motivele care au dus la decesul Domnitorului Țării Românești, dar la anul 1315, Radu Negru Vodă, trece la cele sfinte fiind îngropat în Biserica Sa de la Curtea de Argeș.

Astfel se încheie epopeea celui care a fost Întemeietorul Țării Românești și Ctitor de țară nouă !

În toate lucrările de istorie românească după ce se menționează despre Litovoi și fratele său Bărbat  se face o omisiune de 30 de ani (1285-1315) prezentându-se domnia lui Basarab cel Mare (1315-1352) numit “Intemeietorul Țării Românești” !

Primele informații despre Basarab le avem din jurul anului 1317, datorită conflictului dintre Carol Robert de Anjou și Ioan, castelanul cetății Mehadia. Basarab în virtutea bunelor relații avute cu Carol Robert este prezentat ca: “ Basarab, voievodul nostru al Țării Românești, unde și-a îndeplinit slujba soliei sale în chip credincios și vrednic de laudă,…” (D.R.H. D. Relații între Țările Române, vol.I ,1222-1456) Mențiunea este făcută într-un document emis în anul 1324, 26 iulie, de cancelaria maghiară.

Următoarea pomenire a lui Basarab este un document emis la 18 iunie 1325 de către magistrul Ladislau, prepozitul bisericii de Tytel, urmare a conflictului dintre Pavel, fiul lui Iwanka de Ugal și un tânăr cuman pe nume Ștefan:  “Stefan, fiul comitelui cuman Parabuh, l-a ponegrit pe domnul nostru Carol, din mila lui Dumnezeu ilustrul rege al Ungariei, si l-a preaslavit pe Basarab transalpinul, necredincios al sfintei coroane, spre vătămarea respectului regesc <zicând> ca puterea domnului nostru regesc nu poate întru nimic să stea împotrivă și să se compare cu puterea lui Basarab, …” (D.R.H. D. Relații între Țările Române, vol.I ,1222-1456)

Putem concluziona că la doi ani (1317) de la urcarea în scaunul muntean, Basarab cel Mare era Voievodul Țării Românești, unic stăpânitor al acesteia, ne mai fiind prezentați în document alți voievozi sau cnezi.

Peste 10 ani, forța militară și administrativă a lui Basarab cel Mare depăsea cu mult puterea și autoritatea a însuși  Regelui Ungariei.

Istoricii noștri au evitat analiza acestor realități faptice, neputând explica cum în decurs de doi ani, Basarab cel Mare a devenit unic stăpânitor al Țării Românești, creându-și ulterior o superioritate militară și organizatorică mai presus de Regele Ungariei, dovedită și cu prilejul invaziei maghiare de la 1330, în Muntenia.

Întemeierea țării nu s-a făcut “peste noapte” cum bine zice poporul român, a fost rezultatul multor ani de tatonări, muncă și lupta, diplomație și alianțe.

Basarab cel Mare, a preluat moștenirea cauzei tatălui său (socrului?), Negru Vodă, o țară întemeiată și bine organizată atât din punct de vedere economic cât și militar.

Basarab cel Mare va continua politica tatălui său (socrului?) de păstrare a independenței țarii și mai ales suveranitatea.

Fragment din lucrarea  “Istorie furata – Intemeierea Tarii Romanesti: Radu Negru Voda, intre legenda, mit si adevar” disponibilă pentru comandă aici : https://www.librex.ro/istorie-furata-intemeierea-tarii-romanesti-radu-negru-voda-intre-legenda-mit-si-adevar.html?ref=search

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *