Cristian Moşneanu

ꙮꙮꙮ

Când vorbim despre un popor, ne referim cu siguranţă la trei elemente care co-există şi care se ȋntrepătrund continuu ȋn procesul ireversibil al trecerii timpului. Acestea sunt: comunitatea, spiritul şi istoria.  Comunitatea – zămislită din credinţele şi normele vieţii comune oamenilor, nu ȋşi poate crea o identitate sau o pecete prin care să fie recunoscută peste veacuri decât dacă ȋşi ȋncheagă o amprentă spiritual unică, ce are rolul de diferenţiere ȋn rândul altor comunităţi. Catalizatorul spiritului şi comunităţii nu poate fi decât istoria, care are rolul de a face nedespărţite aceste două paradigme. Istoria, de asemenea, are rolul de a proiecta corect peste timp şi imaginea contopită a celor doi termeni. Tot istoria este cea care poartă ȋn tolba ei setul de reguli morale izvorâte din ȋncercările şi evenimentele marcate de timp, din care oamenii trebuie să ȋşi ȋnsuşească ȋnvăţăturile care să îi ajute să își croiască un drum mai departe.

Necunoaşterea istoriei, ȋnlăturarea ei cu bună ştiinţă sau neglijarea ei, indiferent din ce motiv, face ca un popor să devină disolubil, iar cele două elemente componente (comunitatea şi spiritul) să capete nuanţe diferite, disociindu-se unul de altul. Ca atare, un popor nu poate fi decât o comunitate care are o singură istorie şi un singur suflet. Considerăm, deci, că avem o datorie morală faţă de ȋnaintaşii noştri să le cinstim memoria şi să ducem mai departe stindardul faptelor lor, astfel ȋncât cei mai tineri din ziua de astăzi, precum şi urmaşii noştri să ȋşi aducă aminte cine suntem, de unde venim, care este locul nostru drept şi onest ȋntre popoare şi mai ales ce cale luăm şi ȋncotro ne îndreptăm. Când ne referim la înaintaşi, cu siguranță un loc de cinste îl au toţi eroii români care au pus direct sau indirect o cărămidă la închegarea statului național român, așa cum este el astăzi. Un loc deosebit în pleiada momentelor măreţe ale istoriei noastre îl are Unirea Principatelor Române de la anul 1859. Alaturi de faptele inaintasilor care au dus la faurirea unirii este necesar sa amintim că indeea unirii este mult mai veche, chiar mai veche de perioada lui Mihai Viteazul iar denumirea de “România” apărută atunci pentru prima oară în mod oficial ca denumirea a principalelor unite, ea apare în scrieri şi chiar ca o denumire justa a spatoului Carpato danubiano- ponitic in aceptuiunea marilor savaniti europeni şi nu numai.

Dintr-o partea a lumi de unde ne aşteptam mai puţin ne survine o informaţie despre români şi anume din lumea arabo-persană. Printre numerosele lucrări din zonă privind istoria europei centrale şi de răsărit dintre secolele IX-XIII se gaseşte un tratat al savantului person Gardīzī care se numeşte Podoaba Istoriilor (scris în 1049 sau in anul 1094??). Gardīzī  descriind  realitatea etnică şi politică a euripei Rasăritene  va aşeza între bulgari, ruşi şi unguri un popor din Imperiul Roman (äz Rum); şi toţi sunt creştini şi pe ei îi numesc N-n-d-r. Şi ei sunt mai mulţi decât maghiarii, dar sunt mai slabi [1]. Faptul că îi numeşte slabi se referă la orinduirea şi organizarea politică care nu era aşa de închegata ca a ungurilor. Din punct de vedere geografic, Gardīzī plasează acest popor într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi „un munte mare”[2], fiind vorba despre munţii Carpaţi.

Anonimul prezbiator din Dioclea, episcop în Muntenegrru,   care a scris între anii 1160-1170 o cronică a slavilor ne da informaţii destul de preţioase şi amănunţite despre asimilarea valahilor sudici de către slavii balcanici în unele regiuni ale Peninsulei Balcanice. Descriind venirea bulgarilor în peninsulă, preotul afirma : Bulgari… ceperunt… totam Provinciam Latinorum, qui illo tempore Romani vocabanlur, modo veto Morovlachi, hoc est nigri Latini vocantur.[3] Preotul în timp ce deplângea soarat românilor sud-duareni care au fost asimilaţi, îi  menţionează pe cei nord dunăreni care au avut continuite.

Unul dintre primii înaintaşi care a avut ideea Unirii dusă aproape desavarsire , a fost Petru Rareş[4] care a droit unirea Transilvaniei cu Moldova. De asemenea, ilustrul său tată, Ștefan cel Mare, avea titulatura, așa cum s-a descoperit curând în documente din Milano, de Domn al celor două Valahii și conte al Transilvaniei[5]. Vintilă Draculina, Despot Vodă, Vasile Lupu[6] au fost alţi înaintaşi care au avut ideea Unirii. Despre Mihai Viteazul cunoaștem faptul că a fost primul care a reușit acest deziderat. Pecetea de pe sigiliul domnesc, unde se găsesc Vulturul, Leul și Bourul [7]arată clar că  a reușit strângerea celor trei fericiri într-o singură inimă.

Georgius Soterius în Nomenclatorul din anul  1714 scria că  Wallachen : sunt acei europeni Völcker, care dețin nu numai numele de valahi  ci si moldoveni  și Transilvanei care pot fi găsiti  aproape peste tot în Orlhen, care fac sate întregi, chiar și dincolo Dunărea se extinde până în Grecia și Dalmația, că  Lodovitus Tubero ne arată  că ei se numesc Morovlahi, iar grecii îi numesc „βλαχγσ” (VALAGS)… Ei se numesc pe ei însăşi români sau rumâni (Denumirea în germane Rumuini sau Romanos ) prin urmare, opinia este că ar trebui să vină de la romani, care este adevărat doar până în prezent că coloniile romane s-au amestecat cu sciți și daci din vremurile din Aurelian(…)[8]. Ceea ce este interesant estă ca Soterius afirmă că Dacia a fost formată iniţial de către cele trei ţări române  iar  Valahia a fost la început o singură ţară formata din Moldova şi Muntenia şi consider că românii din cele trei teritorii erau uniţi în conştiinţă unei singure ţări  şi mai mult de atât ei sunt legaţi de limbă, tradiţii şi toponime. [9]

În jurul anului 1750 preotul ortodx din Transilvania Sofronie din Cioara (Cioara fiind denumirea loclaitaţii unde era păstor al sufletelor) fiind agresat de către autorităţi fuge şi se adăposteşte la Curtea de Argeş. De aici comunică prin scrisori cu fraţii săi transilvănei şi moldoveni. În schimbul de scrisori se regaseste idea unui plan de formarea a unei armate de români din cele trei provincii româeşti , să lupte contra asupririi străine de orice fel şi toate cele trei povincii să se unească într-o ţară care să porte numele de România.

Martin Schmeitzel (1679-1747) istoric sas,  chemat fiind  de regele Prusiei la universitatea din Halle pentru a preda Istorie şi ştiinţe politice, predând un curs despre istoria Transilvaniei,  afirmă că după retragerea aureliană colonişti romani au rămas în Dacia iar transilvănenii la fel ca şi muntenii şi moldoveni sunt urmaşii amestecului dintre colonişii romani şi baştinaşi şi că ei sunt uniţi de aceeaşi limbă iar urmaşii colonişilor lui Traian se numesc pe ei însişi “Rumunyos” şi ca toţi se sunt români, lucru confirmat de limba, moravurile şi credinţele lor. [10]

Ultimul alt mare  istoric  care vorbeşte despre  termenul de “ România ”, este Martin Felmer (1720-1767),

cel mai valoros istoric sas din veacul al XVIII-lea. Acesta  va scrie un trata despre originea românilor publicat  abia peste exact 100 de ani de la moartea sa şi cunoscut românilor abia dupa anul 1935. Idea principală care reiese din tratatul lui  Felmer este că singurul element comun al spaţiului  fostei Daci antice este poporul român şi ca atare va aplica acestui spaţiu denumirea de România. [11]

De asemenea, instorcul grec  Dimitrie Daniil Philippide; (c. 1750 – 1832) atribuie în una din lucrările sale denumirea de Romania Principatelor dunărene în anul 1818.[12]

 [1] Decei, Aurel,  Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardīzī (a. 1050). Bucureşti, 1936, p. 3

[2] Ibidem p. 24, arată că persanii aveau cunoştinţe surprinzător de exacte despre Roma şi romani

[3] Presbyter Diocleatis, Regnum Slavorum, în I.G. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarum veteres ac genuini, III, Viennae, 1748, p. 478;

[4] Gorovei, Stefan, Petru Rareș (1527–1538, 1541–1546), Editura Militară, București, 1982, p. 65

[5]  Pop, Ioan- Aurel, 100 de adevăruri istorice, Documentar-TrinitasTV –“ Primul care a fost numit rege al Daciei a fost Stefan cel Mare… în cancelariile Occidentale când el era <Ateletul lui  Hristos>. Prima încercare de aducere sub aceeaşi oblăduire a ţinuturilor româneşti s-a petrecut sub Ştefan cel Mare, marele şi Sfântul domn al Moldovei

[6] Andreescu Constantin, Stoide Constantin, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1938, p. 28

[7] Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi  Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 69

[8] Soterius, Georgius , Transilvania Celebris seu Nomenclator Nationum, Familiarum et Personarum ut et Locorum in Transilvania Regionibusque eidem conterminis tam anquitus quam etiam hodierno tempore celebratorum, la Arh. Stat. Sibiu, ms. A 1-5, nr. 17, p. 296

[9] Ibidem , p. 697

[10] Schmeitzel, M. , De rebus Transilvanicis historicum absolutem (curs scris de studentul Joh. Stoltz în anul 1727), la Arh. Stat. Sibiu, ms. L 5-1, nr. 331, p. 145-146

[11] Brandsch, G. , Die Martin Felmer-Handschrift. Eine Darstellung der Geschichte und Volkskunde der Siebenbürger Sachsen aus dem Jahre 1764, Berlin, Leipzig, 1935, p. V-XXII

[12] Popa, Victor , Câteva date în legătură cu adoptarea numelui de „România” (1838-1862), în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, series Historia, IV (1959), fasc. 1, p. 81-90

Bibliografie

  1. Andreescu, Constantin, Stoide Constantin, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1938
  2. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Corint, București, 2002
  3. Bolovan, Ioan, Unirea principatelor şi Alexandru Ioan Cuza în Conştiinţa Românilor din Transilvania, Comunicare susţinută la Simpozionul național „Unirea Principatelor Române – 145 de ani, organizat în 24 ianuarie 2004, de către Institutul de istorie „ D. Xenopol”, UAIC şi Complexul Muzeului Naţional „Moldova”
  4. Brandsch, G. , Die Martin Felmer-Handschrift. Eine Darstellung der Geschichte und Volkskunde der Siebenbürger Sachsen aus dem Jahre 1764, Berlin, Leipzig, 1935, p. V-XXII
  5. Decei, Aurel, Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardīzī (a. 1050). Bucureşti, 1936 
  1. Gazeta Transilvaniei, XXIX, nr 22, 19/31 martie 1866
  2. Gorovei, Stefan, Petru Rareș (1527–1538, 1541–1546), Editura Militară, București, 1982
  3. Georgescu, Vlad, Istoria românilor- de la origini până în zilele noastre, Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992
  4. Lupaş, Ioan, Istoria unirii românilor, Fundaţia culturală regală “Principele Carol”, Bucureşti, 1937
  5. Pop, Ioan- Aurel, 100 de adevăruri istorice, Documentar-TrinitasTV –“ Primul care a fost numit rege al Daciei a fost Stefan cel Mare… în cancelariile Occidentale când el era <Ateletul lui Hristos>. Prima încercare de aducere sub aceeaşi oblăduire a ţinuturilor româneşti s-a petrecut sub Ştefan cel Mare, marele şi Sfântul domn al Moldovei
  6. Popa, Victor , Câteva date în legătură cu adoptarea numelui de „România” (1838-1862), în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, series Historia, IV (1959), fasc. 1
  7. Platon, Gheorghe, Cihodru, Constantin, Istoria orașuluiIași, Volumul I, Editura Junimea, Iași, 1980
  8. Soterius, Georgius , Transilvania Celebris seu Nomenclator Nationum, Familiarum et Personarum ut et Locorum in Transilvania Regionibusque eidem conterminis tam anquitus quam etiam hodierno tempore celebratorum, la Arh. Stat. Sibiu, ms. A 1-5, nr. 17
  9. Schmeitzel, M. , De rebus Transilvanicis historicum absolutem (curs scris de studentul Joh. Stoltz în anul 1727), la Arh. Stat. Sibiu, ms. L 5-1, nr. 331

 

Moşneanu, Cristian, Ideea de România şi Unirea Principatelor de la 1859, în Retrăiri istorice în veacul XXI-sesiune de comunicări ştiinţifice-160 de ani de la Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, vol XIII, Editura Rocart, Buvureşti, 2019, p. 391-402 (Volum publicată sub egida Academiei oamenilor de ştiinţă din România)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *