Decesul şi înmormântarea Regelui Ferdiand

La data de 20 iulie, la ora 2 dimineaţa regele va trece la cele veșnice. Regina Maria este cea care a stat la căpătâiul său în ultimele clipe ale vieţii. Alături au fost şi Regina Elisabeta a Greciei, Regina Maria a Iugoslaviei, Principele Nicolae şi Principesa Elena. În seara de dinainte, regele este dus în camera sa de la parterul castelului Pelișor. Doctorul Mamulea îi face un calmant pentru alinarea durerilor, fără succes însă. Ferdinand îi va spune soţiei sale că se simte foarte obosit, iar la scurt timp va închide ochii pentru eternitate. Tragicul eveniment este mărturisit de regină astfel: „Capul i-a căzut pe umărul meu, mâinile lui deja reci au rămas fără vlagă, fața lui mică de tot … s-a terminat – el nu mai era obosit, ci se odihnea”[1].

În dimineaţa zilei de 20 iulie regele este expus pe catafalc la castelul Pelişor. La dorinţa reginei, postavul care acoperea lăcaşul unde este expus regele, este de culoare roşie şi nu neagră. De asemenea, tot regina aşează în jurul soţului ei iubit flori tot de culoarea roşie. Regele care zăcea fără suflare, avea o faţă luminoasă, radioasă, semn că lăsase pe lumea aceasta toate grijile care l-au năpădit în timpul vieții și pe care o dedicase în întregime poporului român. După cum regina Maria îşi nota, regele avea „o față atât de frumoasă, cu trăsăturile lui nobile înțepenite într-o liniște care-i conferea o măreție pe care în viață nu o avusese. În viață, el era prea modest, prea timid, părea întotdeauna că se scuză pentru tot ceea ce face. Acum, fără alte gesturi, el accepta….calm toate onorurile aduse, toate florile, rugăciunile, lacrimile”[2]. Tot în cursul dimineţii, aveau să sosească miniştri, politicieni, oameni militari care să îl vadă pe rege de data aceasta fără suflare. În toată această perioadă, regina va sta în genunchi în faţa unui iconostas care se găsea lângă sicriu[3]. Îmbrăcămintea care i se pregătise regelui pentru înmormântare a fost o uniformă de vânători de munte. La cerinţa regelui, în urma unor informaţii găsite în notițele pe care acesta le lăsase înaintea decesului, este înmormântat în uniformă de general de cavalerie aşa cum şi-a dorit. Începând cu ora 11:00, Regina Maria alături de Elisabeta, Minion, Ileana şi Nicolae vor coborî în salonul mortuar. Maria se apropie de sicriu, îi așează un buchet de trandafiri roşii pe piept regelui şi îl sărută pe frunte. Va sta în genunchi în faţa sicriului pe tot parcurusul desfăşurării slujbei religioase care s-a oficiat ulterior[4]. La ora 12 sicriul este depus pe un afet de tun de către ofiţerii batalionului de Vânători de Munte. Afetul tras de şase cai va ajunge la gara din Sinaia, fiind depus în vagonul mortuar. Trenul va porni la ora 13 din Sinaia şi va ajunge în gara Cotroceni la orele 16:30[5]. La sosirea în gară s-au tras din nou 101 salve de tun. Sicriul regal va fi depus în Sala de Aur a Palatului Cotroceni. În datele de 22 si 23 iulie în intervalul 08:00 – 19:00 regele Ferdinand a putut fi vizitat[6].

„Rămăşiţele pământeşti ale defunctului Suveran Ferdinand I au fost transpuse de la Sinaia la Bucureşti în palatul Cotroceni, de unde au fost duse Duminecă în 24 Iulie la Mănăstirea de Argeş”[7]. Acesta era titlul articolului de pe prima pagină a unuia dintre cele mai titrate ziare transilvănene, la scurt timp după decesul regelui. Funerariile încep la ora opt dimineaţa în Sala de Aur a Palatului Cotroceni, unde a fost amplasat sicriul care purta trupul neînsufleţit al celui mai iubit rege român. Deşi era o dimineaţă de vară care ar fi trebuit să preschimbe roua în razele unui soare dătător de viaţă şi lumină, pentru poporul român era o zi extrem de tristă. Zi în care va fi petrecut pe ultimul drum al acestei lumi perene şi plină de greutăţi şi lipsită de recunoştinţă pe cel care a dat românilor un scop şi o viziune spre o Românie unită. Funerariile încep cu slujba de înmormântare. „Înaltul cler luase loc în faţa catafalcului, în stânga Familia Regală; în dreapta Regenţa şi apoi consiliul de miniştri; în spatele clerului, în stânga Casa Regală, iar îndreaptă foştii prim-miniştri, preşedinţii şi foşti preşedinţi ai corpurilor legiuitoare; Preşedintele Curţii de Casaţie; generalul Prezan; generalii inspectori de armată; corpul diplomatic; ofiţerii generali, în fundul sălii, în dreapta: ambasadorii speciali, şefii misiunilor streine, foştii miniştri, ataşaţii militari. În stânga: d-nele miniştrilor, ale miniştrilor streini şi ale ataşaţilor militari. Serviciul divin a fost oficiat de către însuşi I. P. S. Sa Patriarhul dr. Miron Cristea, având la dreapta pe I. P. S. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, iar în stânga pe I. P. S. S. Mitropolitul Bălan al Ardealului, înconjuraţi de PP. SS. LL. Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, episcopii: Dr. Grigorie Comşa al Aradului; Lucian Triteanu al Romanului; Gheronte al Tomisului; Ghenadie Niculescu al Buzăului; Stroe, episcop militar, arhereulTitu Simedrea, etc. Răspunsurile religioase au fost date de corul societăţii Carmen”[8]. După terminarea slujbei, sicriul a fost ridicat şi pus pe umeri de către generali şi adjutanţi regali, fiind purtat şi așezat pe carul mortuar care era compus dintr-un afet de tun cu lungimea de 120 cm, care era îmbrăcat în negru şi înfăşurat cu drapelul național şi purtând în faţă stema ţării, iar în lateral coroana regală şi cifrul regal. Afetul de tun era tras de şase cai negri care erau conduşi de căpitani de artilerie. Exact în momentul în care sicriul a fost aşezat, se aude prima salvă de tun. Aceasta este însoţită de încă 100 de repetări. În tot acest timp Escadronul Regal 4 Roşiori dă onorul, iar în fundal se aude în surdină imnul regal. În paralel cu slujba efectuată la Palatul Cotroceni se va oficializa slujba în sala Patriarhiei, în toate bisericile din Capitală şi din întreaga ţară. Faptul în sine reprezintă cel mai bun mod de recunoştinţă asupra acestui om care a făcut totul pentru ţară şi aproape nimic pentru el. Rugăciunile din fiecare lăcaş de cult se înălţau către poarta cenzurii transcendentale pentru a se uni într-un îndemn de primire în rândul eroilor neamului, care au intrat în nemurire pe cel dintâi dintre eroi.

La ora 9, întreg cortegiu porneşte de la palatul Cotroceni, având următoarea componenţă: „Doi plutonieri din regimentul de escortă, trăsura cu d. general Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei; un escadron călare din regimentul de escortă regală; corurile; II. PP. SS. LL. Mitropoliţii şi episcopii cultelor naţionale şi clerul; invalizii de război; văduvele de război; Cavalerii ordinului „Mihai Viteazu”; ofiţerii de rezervă şi veteranii campaniei 1877-78; delegaţiile Asociaţiei ofiţerilor de rezervă şi Uniunii Luptătorilor; drapelele cu delegaţii tuturor unităţilor de trupă. Coroana regală purtată de d. general Presan, având în dreapta pe d. gen. Petala’ iar în stânga pe d. general Sinescu. Carul mortuar, urmat de calul M. S. Regelui Ferdinand I. Panglicile erau ţinute: pe dreapta dnii: I. I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi C. Nicolaescu, preşedintele Senatului iar la stânga dnii: N. N. Săveanu, preşedintele Camerei şi Osear Niculescu, preşedinţele înaltei Curţi de Casaţie, pe lângă cari se aflau în dreapta dnii generali Ghinescu şi Jitianu iar în stânga vice-amiralul Scodrea şi generalul Constantinidi. In dreapta şi în stânga carului mortuar mergeau generalii de divizie, Casa militară regală şi adjutanţii onorifici. În urma carului mortuar veneau pe jos: M. S. Regele Alexandru al Jugoslaviei; A. S.R. Principele Nicolae: Principele de Hohezollern, nepotul Suveranului defunct şi Principele Hohenlohe: G. Buzdugan membru al Consiliului de regenţă; misiunile speciale streine: Consiliul de miniştri; foştii preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare; corpul diplomatic; secretarul general şi directorul protocolului din ministerul de externe, foştii miniştri. Coroana de argint a armatei jugoşlave, purtată de un sublocotenent şi un plutonier sârbi, din reg 28 infanterie „Regele Ferdinand”. Coroana armatei române, purtată de ofiţeri. Membrii Corpurilor Legiuitoare şi primarul Capitalei; ofiţerii generali din activitate şi rezervă; membrii înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie; membrii Consiliului legislativ; Curtea de conturi; Academia Română; Consiliul superior administrativ; Profesorii universitari ai Academiei comerciale; directorul şcoalei poiitechnice; delegaţia Băncii Naţionale; eforii spitalelor civile; reprezentanţii cultelor și ai comunităţilor minoritare; înalţii funcţionari ai Statului: biroul societăţii de geografie; directorul Fondaţiei Carol I şi al Fondaţlei Ferdinand I; Curţile şi tribunalele; baroul din Capitală şi consiliul de disciplină; primarii de sectoare; membrii consiliului municipiului Bucureşti şi primarii municipiilor din întreaga ţară; Camerele de comerţ; funcţionarii publici superiori;corpul didactic; delegaţiile din ţară; armata[9]”. La ora 10 şi 20 minute, la Gara de Nord din Bucureşti ajung câteva automobile, iar din ele se urcă în grabă în vagoanele regale: Regina Maria, Regina Elisabeta a Greciei, Regina Mărioara a Iugoslaviei, Principesa – Mamă Elena şi principesa Ileana, care vor aştepta sicriul regal. Până la gară, cortegiul funerar a trecut prin Bulevardul Independenţei, Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi Calea Griviţei, ajungând în jurul orei 11. În piaţa gării delegaţii regimentelor care purtau drapele, erau aşezaţi deoparte şi de alta a intrării. Sicriul regal a fost luat pe umeri de aceiaşi oameni şi dus până în vagonul regal. Imnul regal a fost intonat în toată această scurtă perioadă de Regimentul I Grăniceri. Urma ultima plimbare a regelui cu trenul, având ca destinaţie finală Curtea de Argeş. Aveau să îl însoţească în această ultimă călătorie cei mai iubiţi oameni din viaţa sa, exceptându-l pe fiul său, Carol. De data aceasta însă, regele nu îi va mai privi blajin şi tăcut cum făcea de obicei, adresându-le cuvintele puţine, dar calculate cum obișnuia să facă. De data aceasta, duhul său veghea de undeva de sus, surprinzând cum soţia lui iubită şi copiii îi veghează trupul neînsufleţit, în timp ce trenul se deplasa printr-o parte a ţării sale iubite. Înaintea trenului funerar, la ora 8 dimineaţa a plecat un tren special cu delegaţiunile de primari, iar la ora 11:45 a plecat un alt tren unde se aflau membrii guvernului.

Pe drumul până la Curtea de Argeş gările sunt pline ochi de oameni, încât nu este spaţiu nici pentru a arunca un ac. Pe lângă ţăranii din zonele apropiate gărilor erau oameni veniţi şi de la 1-2 zile distanţă de mers pe jos. Erau ţărani care veniseră să îl vadă pentru ultima oară pe „Regele ţăranilor”, pe cel care şi-a ţinut cuvântul şi după marele război i-a împroprietărit cu pământ, înfăptuind cea mai mare reformă agrară din câte se văzuse până atunci în Europa. De aceea, acești fii ai ţării veniseră să aducă prinosul lor pentru ultima oară binefăcătorului lor. Poate acum de sus, regele privindu-i avea mulţumirea deplină a îndeplinirii misiunii sale pe pământ, misiune pe care a dus-o la capăt cu atât devotament şi sârguinţă.

Toate gările erau „cernite”, având amplasate cenotafe din care se ridica spre cer fumul, mirosind a tămâie. În toată ţara preoţii încă înălţau rugăciuni pentru cel dintâi român. În gări, pe lângă țărani, se găseau şi elevi alături de învăţătorii îndrumători care la trecerea trenului îngenuncheau.

„Mii de soldaţi în atitudinea statuelor de bronz, aduc prin această înmărmurire salutul ultim Părintelui lor bun, Comandantul lor suprem. Liniştea desăvârşită, reculegerea care te strânge, nu-i întreruptă de cât de sunetul jalnic al clopotelor de pretutindeni şi ale căror ecouri, mai apropiate sau mai îndepărtate, se înfrăţesc cu fumul de tămâe care se înalţă din cenotafe, în imnul lor pentru odihna sufletului Făuritorului României Mari. Trenul mortuar s’a oprit la Titu, Goleşti şi Piteşti[10]”.

Puţin după ora 14, la interval scurt de timp, au ajuns în gara din Curtea de Argeş trenurile care au adus pe guvernanţi, parlamentari, demnitari români şi străini. Sala mare a gării era transformată în sală de onoare, fiind ornată cu purpură cernită şi chenare din frunze de lauri, pretutindeni se simţea fumul de tămâie care ardea necontenit. Mii de ţărani aşteptau pe dealurile din spatele gării, aşteptând să apară trenul purtător al rămăşițelor regelui lor iubit apus în glorie. Pe peronul din gară o companie de onoare, făcând parte din Regimentul 6 Artilerie, condusă de colonelul Sopiroiu cu muzică şi drapele aştepta să poată începe onorurile. Straja era făcută din cohortă de cercetaşi venite de pe întreg cuprinsul ţării: Sinaia, Sibiu, Constanţa, Bălţi şi Soroca.

„La orele 4 şi 15 trenul mortuar, sub conducerea dlui N. Pavelescu, directorul trenurilor regale, soseşte cu locomotivele cernite, conduse de d. inginer inspector Bălăşescu. Se face o linişte desăvârşită. Muzica intonează Imnul Regal şi trenul se opreşte încet. Toată lumea plânge, când din vagonul regal, înfăşurate în văluri, descind: regina văduvă, regina Măria a Jugoslaviei, regina Greciei, principesa mamă Elenaşi principesa Ileana. Imediat prinţul Niculae, regele Alexandru al Serbiei, apoi prinţul de Hohenlohe şi un prinţ de Hohenzolern nepotul de frate al defunctului suveran. Din vagonul mortuar, oprit exact în faţa baldachinului funerar, aghiotanţii regali coboară sicriul pe umeri şi-1 duc prin sala de onoare la afetul de tun pe care-1 aşează, în vreme ce bubuitul tunurilor, muzica militară şi coruruile dau onorurile şi aduc slavă memorie Regelui, care s-a stins[11]”. Sicriul este urmat până la afet de Regina Maria, Minion, regina Iugoslaviei alături de soţul ei, fiica cea mare a regelui Ferdinand, regina Elisabeta a Greciei, Principesa – Mamă Elena, Principesa Ileana, alţi principi străini înrudiţi cu regele, Ionel Brătianu plus restul demnitarilor. De la gară până la mânăstire erau drumurile înţesate de oameni, peste 30.000 de suflete se aflau înşirate în urma cortegiului. În momentul punerii sicriului în mişcare, în surdină, a început să se intoneze „O rugăciune”. Exact în acelaşi timp pe câmpia de nord a Argeşului s-a lansat prima salvă de tun din cele 101 care s-au lansat în total. Cortegiul a trecut pentru început pe strada Negru Vodă, apoi s-a deplasat pe bulevardul Carol către mânăstire. Întreaga distanţă de trei km a fost parcursă într-o oră şi jumătate. „Înaintea cortejului în vasta grădină a Mănăstirei au sosit trei automobile din cari coboară: din prima M. S. Regina Măria şi A. S. R. Principesa Mamă Elena, din a doua, M. M. Lor Reginele Elisabeta şi Marioara şi A. S. R. Principesa Ileana şi din a treia, curteni fi doamne de onoare. La 5 şi jumătate, cortegiul a ajuns la mănăstire şi e primit de cler în frunte cu I. P. S. S. Pimen al Moldovei, I. P. S. S. Neculae Bălan al Ardealului, I. P. S. S. Nectariei al Bucovinei, I. P. S. S. Gurie al Basarabiei, apoi P. S. S. Grigorie al Aradului, Justinian al Ismailului, Gherontie al Tomisului, Nichita al Argeşului, Ghenadie al Buzăului, Lucian al Romanului, Stroe erjisicop militar. Ofiţerii generali şi superiori fac front în dreapta aghiazmatarului, aşteptând sase plece pentru cea din urmă dată în faţa Marelui Căpitan. In dreapta bisericii iau loc veteranii dela 1877, văduvele celor cari şi-au dăruit vieţile în luptă; iar în stânga, căpeteniile dregătorilor ţărei, foştii sfetnici ai Tronului. In rânduri de câte trei, apar d-nii gen. Presan, fostul comandant al armatei I-a de luptă, purtând pe o pernă roşie Corana şi având la dreapta şi stânga pe generalii Patala şi Re ferendaru: gen. Mărdărescu învingătorul de la Budapesta, purtând pe o altă pernă buzduganul Domnitorilor români şi fiind încadrat de generalii Sinescu şi Razu[12]”. Sicriul va fi coborât încet, printre cei care susţin sicriul va fi și ginerele lui Ferdinand, Regele Alexandru al Iugoslaviei, Principele Nicolae şi doi nepoţi străini ai regelui. Clipa era mişcătoare, iar timpul se dilata sub imboldul acestui eveniment atât de tragic pentru întreg poporul român. De la membrii Casei Regale până la ultimul țăran, toată lumea plângea. Regina Maria, cea care i-a fost alături cea mai mare parte a vieţii lui şi cu precădere în cele mai grele momente ale vieţii se aplecă peste sicriu, rămânând îndelung cu fruntea plecată şi lipită de sicriu surghiunind de plâns. Pentru regină este cel mai tragic moment al vieţii ei. Urma să se despartă de omul care i-a fost alături în cele mai grele clipe ale vieţii şi cu care a înfăptuit cele mai măreţe lucruri din istoria poporului român. Apoi toţi membrii Casei Regale au sărutat sicriul. „Jalea nu se poate descrie şi numai cei cari au fost martori vor reţine veşnic durerea care i-a sguduit profund. In mijlocul nesfârşitei tristeţi, sicriul e coborât în criptă, care este zidită din beton armat şi învăluită în purpură pe care s’a ţesut numele Marelui Voevod. După încheerea trisei ceremonii în prezenţa d-lor I. I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului, Stelian Popescu, ministrul justiţiei, C. Hiott, ministrul palatului, Al. Lapedatu, ministrul cultelor, şi P. S. Sale episcopul Nichita al Argeşului, cripta a fost boltită până la nivelul pământului şi apoi pecetluită provizoriu, cu o lespede de marmoră. Mai târziu, se va aşeza o lespede de marmoră la fel cu aceea de pe mormintele Regele Carol şi Reginei Elisabeta[13]”.

După funerariile regelui, se poate isca întrebarea ce era în sufletul și mintea fiului iubit, Carol, care nu a avut voie să îl petreacă pe tatăl său pe ultimul drum. Gândurile viitorului rege Carol al II-lea, pe care le putem considera pe alocuri subiective şi nu în toalitate conforme cu realitatea faptelor petrecute, le putem afla dintr-o scrisoare deschisă care se va publica în ziarul francez „Le Matin” la data 31 iulie 1927, fix la o săptămână după înmormântare. În scrisoare Carol așterne următoarele gânduri:

„Durerea pricinuită de pierderea mult iubitului Meu Părinte Mi-a fost mărită încă de faptul că n-am putut fi lângă Dânsul în ceasul din urmă. Cu toată via Mea dorinţă arătată de atâtea ori de a lua parte la înmormântare, Mi s-a adus la cunoştinţă, în chipul cel mai hotărât, că prezenţa Mea cu acest prilej nu este dorită. Deşi acest răspuns mi-a fost înfăţişat ca fiind ultima dorinţă a regelui, ştiu că marea dorinţă a Tatălui Meu a fost cu totul dimpotrivă. Acei care s-au făcut răspunzători de acest act lipsit de omenie au crezut oare că prezenţa Mea va provoca tulburări în România? E departe de Mine gândul de a stârni tulburări în ţară. Dacă acum un an şi jumătate am renunţat la drepturile Mele, am făcut-o pentru că, ţinând seama de demnitatea Mea, am fost constrâns să o fac în împrejurări grele, de către oameni şi prin mijloace asupra cărora cred că este mai bine să nu dau amănunte sau să rostesc vreo judecată. Am fost adânc întristat când am fost silit să iau această hotărâre şi îi deplâng toate urmările. Poveştile de ordin sentimental, care au fost răspândite pe seama mea şi care sunt necontenit împrăştiate în toată lumea, nu au nimic de a face cu hotărârea mea. De atunci situaţia s-a schimbat; astăzi însuşi viitorul României dă mari griji. Acum un an şi jumătate pentru orice om cu puteri omeneşti de prevedere el se arăta sub cele mai bune auspicii. Nici o teamă nu putea fi sănătatea regelui şi aveam cu toţii dreptul să nădăjduim o domnie lungă. De atunci Tatăl Meu s-a stins lăsând o grea moştenire.

Pentru nimic în lume nu putem lăsa ca munca încordată a două generaţii să fie pusă în primejdie. Ca român şi ca tată am dreptul şi datoria să veghez ca mărirea neamului, ţinta străduinţelor a doi regi glorioşi, să nu sufere nici o atingere pentru ca fiul Meu să culeagă o moştenire neatinsă când va veni vremea lui. Această situaţie îmi dă dreptul să intervin personal. Sunt şi am fost totdeauna un patriot înflăcărat şi cinstit. Am în inimă dorinţa arzătoare de a fi folositor Ţării Mele şi de a nu-i provoca dezordini, însă niciodată n-aş putea refuza să ascult dorinţa poprului meu şi să răspund chemării sale, dacă ea se îndreaptă către Mine.

Carol al României“[14].

Ecoul dispariţiei celui mai iubit rege al românilor a avut un larg răsunet şi în străinătate. Astfel că Robert de Flers scria următoarele în „Le Figaro“: „moartea Regelui Ferdinand este o mare nenorocire nu numai pentru România, dar pentru Europa întreagă, la echilibrul căreia regele Ferdinand aducea garanția prețioasă a unei profunde înțelepciuni și a unei vigilente lealități“[15]. În paginile unui alt cotidian francez, „Le Temps” erau scrise următoarele: „Franța se asociază din toată inima la doliul care lovește poporul român amic și aliat, și se închină cu emoție în fața marii figuri ce se șterge din această lume spre a intra definitiv în istorie. Ferdinand I a fost un rege mare prin faptul că, în orele cele mai tragice a avut cea mai înaltă conștiință a datoriei și a răspunderii față de națiunea care îi încredințase destinele. Regele Ferdinand și-a îndeplinit fără șovăire această datorie și a intrat în lupta pentru apărarea cauzei libertății alături de aliați, făcând complet abstracție de sine însuși, cu lealitate și vitejie. Chiar când simțea că moartea se apropie, regele Ferdinand n-a avut alt gând decât binele poporului său. El lasă o Românie puternică, conștientă de forța ei și care poate privi cu încredere în viitor“[16].

Mai prejos nu s-au lăsat nici ziarele din Anglia, elogiindu-l pe regele Ferdinand. „The Times“, „Morning Post“ au relevat că regele Ferdinand a fost un suveran foarte loial, pe care poporul român îl regretă sincer. „Morning Post“,„Daily Telegraph“ au dedicat pagini întregi suveranului român, demonstrând loialitatea pe care acesta a avut-o faţă de poporul său, faptul că a fost un factor de stabilitate în zonă şi că Europa din timpul regelui Fedinand a fost una pacifistă[17].

[1] Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, Trad. Sanda Ileana Racoviceanu, Editura Lider și Cartea pentru Toți, București, 2001, p. 458.

[2] Ibidem, p. 459.

[3] Ziarul „Universul“, an XLV, nr. 163 din 24 iulie 1927, p. 3.

[4] Ibidem.

[5] ANIC, F. I.V.Stârcea, dos. 15, f. 186.

[6] Ibidem.

[7] Revistă „Biserică şi Şcoală”, Revistă bisericească, Anul LI, nr.31 din 31 Iulie 1927, Arad.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.